Doamne, cât de dor mi-e să te îmbrățișez, copilul meu!

Am ajuns să-mi fie frică să-mi îmbrățișez copilul. Am ajuns să-mi fie frică să-l strâng la piept. Am ajuns să-mi fie frică să-l sărut ușor pe frunte și să-i spun că-l iubesc. Pe zi ce trece, simt că parcă-mi pierd umanitatea...

Trăim vremuri urâte și cel mai tare mă doare că nu-mi pot lua copilul în brațe, să-i simt inima bătând lângă a mea. Să-i simt răsuflarea caldă și să-i aud chicotitul când se ghemuiește la pieptul meu. Îmi vine să plâng doar uitându-mă în ochii puiului meu. Văd în ei dorința de a mă lua în brațe, de a mă strânge tare, de a se simți protejată. Iar eu?! Eu... nu pot să-i ofer nici măcar atât. O amărâtă de îmbrățișare. Și ochii ei urlă după ea. Și plâng în mine fără să-i pot da ce-mi cere. Și nu pot s-o las să vadă deznădejdea mea.

Inima mea e un morman 

De durere...

Și nu știu nici unde și nici cum

Să găsesc mângâiere.

Sufletul meu cerșește-ndurare

E oare prea mult ce cer, ce-mi doresc?

O atingere simplă, o îmbrățișare

Și-apoi să-i spun doar atât: 

Mi-a fost dor de tine, copilul meu!

Te iubesc!

Cum să trăiești cu așa ceva? Cum? E strigător la cer să-ți lași copilul să cerșească o îmbrățișare. E strigător la cer să-i spui: "Stai departe de mine, copilul meu!". Face parte din natura noastră să ne luăm copiii în brațe, să-i protejăm, să-i facem să se simtă iubiți și apărați. Și noi, ce facem? Ne interzicem toate aceste lucruri din cauza acestui blestemat de coronavirus. O facem pentru că TREBUIE, știu, dar parcă așa ne pierdem și bruma de umanitate care ne-a mai rămas.

Știu că știe că tot ce fac este s-o protejez. Știu că știe că o iubesc. Știu că știe că mi-e dor de ea.  

Doamne, cât de dor mi-e să te îmbrățișez, copilul meu! Ce poate fi mai frustrant? Atât de aproape și, totuși, cât de departe. Mi-e dor de îmbrățișarea ta, fetița mea și abia aștept ziua când voi putea din nou să te strâng la piept.

Dar...

până atunci...

#staiîncasă

#aigrijădetine

Până ne vom revedea!

Desen de Monica Pană